Am început acest text cu gândul de a recomanda cinci lucruri/ locuri/ experienţe care mi-au făcut mie pandemia suportabilă (sau poate mai frumoasă). Am ajuns să povestesc, pe scurt, mai tot ce am făcut în timpul liber din acest an - am citit, am băut cafea (şi vin roşu), am mâncat şi m-am plimbat. Pe unde, cu cine şi cum, ei bine, aici e povestea.
Prea multe cărţi, prea puţin timp
Nu mai ştiu când am descoperit eu cititul. Prea târziu cu siguranţă. Apoi, cu cât am început să citesc mai mult, cu atât am simţit că intră zilele în sac. Orice aş face, oricât aş citi, nu o să pot niciodată să cuprind tot ce mi-aş dori. Şi dacă ne gândim că zi de zi apar mii sau poate zeci de mii (nu am găsit o sursă credibilă pentru o cifră exactă) de titluri care se adaugă celor deja existente, atunci pot spune cu siguranţă că în final Coloana infinitului se termină, dar lista mea de cărţi nu. Cu gândul ăsta am intrat în pandemie şi probabil cu el o să şi ies. Dar dacă a făcut şi ceva bun perioada asta, e că mi-a dat ceva mai mult timp pentru citit dat fiind că am ieşit mai rar. Una dintre operele care mi-au plăcut cel mai tare în această perioadă a fost „Rătăcirile fetei nesăbuite“ a lui Mario Vargas Llosa. Recunosc, iniţial m-a atras titlul. Apoi, m-am enervat, m-am întristat şi m-am bucurat pe parcursul paginilor cum nu mai făcusem de mult. Cert e că o poveste de dragoste atât de frumoasă şi atemporală a reuşit să mă treacă prin toate stările şi m-a făcut să uit, temporar, de vremurile în care trăim. M-a transpus în Africa, Japonia şi mai ales în Parisul de care mi-e atât de dor. Aş mai recomanda şi altele însă, precum „Oameni Anxioşi“ a lui Fredrik Backman pentru că e dovada clară că oamenii sunt eminamente buni, cele două opere ale lui Guzel Yakhina pentru că are o scriitură care te unge la suflet şi „Machines like me“ a lui Ian McEwan pentru că abia am terminat documentarul The Social Dilemma pe Netflix şi cred că viitorul bate la uşă.
O cafea bună se cunoaşte de dimineaţă
Când au apărut primele cafenele de specialitate la noi, eram încă novice în ceea ce priveşte această licoare pe care unii au supranumit-o al doilea cel mai valoros aur negru. Ce preferam eu atunci era o băutură cu aromă de cafea, un lapte cumva colorat, dar nu prea tare. Cu timpul, am început să-mi educ propriile papile gustative, să iau cafenelele Bucureştiului la rând în căutarea gustului şi aromei perfecte. Apoi, odată ce mi-am cizelat preferinţele (zic eu), am început să caut acelaşi lucru oriunde mergeam. Am reuşit să găsesc cafea de specialitate chiar şi în oraşe uitate din lume din Asia, ba chiar mai uşor ca în Grecia. Asta nu m-a împiedicat niciodată să caut şi să gust. Călătoria nu s-a oprit nici în Bucureşti unde, înainte de pandemie, cafenelele de specialitate apăreau ca ciupercile după ploaie. Apoi, în perioada stării de urgenţă, cafeaua lor a fost unul dintre lucrurile care mi-au lipsit cel mai tare. Am încercat eu să cumpăr boabele şi să prepar licoarea acasă, dar talentele de barista îmi lipsesc (momentan). Tocmai de aceea, după redeschidere am luat cafenelele iar la pas, atât pe cele vechi, precum Coftale şi Saint Roastery, cât şi pe altele noi precum RUA Espresso Bar. Da, încă se mai deschid localuri noi!
O ţară ca afară
Datorită pandemiei - da, datorită şi nu din cauza, pentru că a făcut şi câte ceva bun - am ajuns să vizitez România pentru care nu aveam niciodată timp. O lăsasem pentru la bătrâneţe, gândindu-mă că nu pleacă nicăieri. Probabil că dacă nu venea acest eveniment nu mi-aş fi schimbat părerea. Aşa, am fost nevoită să caut refugiu în plan apropiat. Am văzut câteva locuri, dar mai am mult, mult mai multe de descoperit. România e o ţară întinsă şi, aşa cum probabil deja cei mai mulţi ştiţi, nu ne ajută nici drumurile să o vedem mai repede. Din păcate, întregul concept de slow living sau slow traveling nu are legătură cu viteza de pe şosele, ci cu cea cu care descoperi un loc, o destinaţie. Totuşi, în ultimele luni am revăzut Transilvania, am luat pentru prima dată la pas zona Buzău, care deşi se află aproape de oraşul unde am crescut eu, nu m-a atras niciodată suficient de tare (mare greşeală), m-am pierdut prin Dobrogea şi apoi pe dealurile din Oltenia. Şi odată ce am descoperit aceste destinaţii, am găsit şi o serie de locuri de cazare ca afară (de multe ori şi la preţuri comparabile). Conacul lui Maldăr din Horezu e o călătorie în timp, Casele de oaspeţi de la Cincşor sunt nu doar primitoare, ci şi o destinaţie gastronomică reuşită, la fel şi Valea Verde din Cund. Pentru a trăi precum lipovenii, am mers la Suvenir din Dobrogea şi La Lipoveni, iar pentru o experienţă de tip glamping ca la carte am ales Nomadia Glamping de la Tuzla, un loc despre care cu greu găseşti orice informaţii. Dar tocmai în asta îi constă farmecul, mai ales în pandemie, când exclusivitatea e luxul suprem.
Experienţa de a ieşi la masă
Oricât de mult am fi comandat mâncare prin platformele de profil şi oricât de mult am fi gătit acasă (nu eu personal, dar ideea e aceeaşi) în 2020, ieşitul la restaurant a avut şi are în continuare farmecul lui. Ba parcă mai mult ca oricând. Şi mai mult decât atât, o cină în oraş - la terasă - a devenit o adevărată călătorie în aceste vremuri în care ajungem să apreciem întreaga experienţă, de la plating la veselă şi de la peisajul din jur la chiar decorul băilor. Nu am numărat de câte ori am ieşit şi nici nu am făcut o listă cu experienţele, aşa că e posibil să îmi scape câteva, dar cert e că după o cină la Kane, asortată cu un pahar de vin românesc, m-am plimbat prin centrul Capitalei şi m-am simţit puţin - dar sigur - ca într-un city break, musafir în propriul meu oraş. Cu prietenii am ieşit la Le Bab din centrul vechi, zonă unde nu mai fusesem de ani buni. Meniul e scurt, dar mâncarea e gustoasă, iar priveliştea - stai faţă în faţă cu clădirea CEC, una dintre cele mai frumoase din Bucureşti - face toţi banii. Pentru un strop de modernism îmbinat cu hipsterism, am mers la J’ai Bistrot, iar la Gastrolab m-am lăsat convinsă de meniul extins de vinuri şi de salatele care aduc laolaltă ingrediente în toate culorile fiecărui anotimp.
Mersul pe jos face piciorul frumos
Obişnuiam să merg mult cu mijloacele de transport în comun. Poate şi pentru că aveam norocul să nu am un program care să se suprapună cu cel al majorităţii. În pandemie am renunţat la autobuze ori metrou, şi de multe ori şi la taxiuri (sub orice formă a lor), iar cum nu conduc, mi-a rămas mersul pe jos, care dincolo că face piciorul frumos, m-a ajutat să redescopăr Bucureştiul. Eu dintotdeauna am avut o slăbiciune pentru acest oraş care mi-a fost casă în ultimii 15 ani, dar mai am încă străduţe pe care nu le-am descoperit până în 2020 şi altele pe care le revăd cu drag iar şi iar. Zona Dacia a fost şi rămâne favorită, mai ales că e drumul meu spre casă de la birou. Acum însă am luat la pas şi alte cartiere, deşi recunosc că încă n-am ajuns în Cotroceni. Nu la Cotroceni, deşi nici acolo nu sunt şi nici nu-mi doresc.
