Gastronomie

Bancherul român care are 8.500 de sticle de vinuri rare: "Vinul este întotdeauna ochiul inimii. Când inima îţi spune că trebuie să bei un vin bun, bei un vin bun."

07 nov 2014 4309 afişări de Ioana David
Din aceeaşi categorie

„După ce termin cu bankingul sper să mă apuc de o meserie serioasă“, spune zâmbind Marinel Burduja, directorul general al Băncii Române de Credite şi Investiţii şi unul dintre cei mai cunoscuţi bancheri din România. El se referă la faptul că ar putea să înceapă să-şi folosească licenţa de somelier pe care şi-o reînnoieşte după doi ani sau că ar putea pune pe picioare un institut al vinului pentru a-şi valorifica o pasiune mai veche, colecţionarea acestor licori.

A fost primar al oraşului Piatra-Neamţ, unde de altfel a descoperit vinurile româneşti şi valoarea acestora, dar cariera sa din ultimii 23 de ani este legată de sistemul bancar, fiind vicepreşedinte al unor bănci precum Bancorex, ABN Amro sau Raiffeisen. Acum obiectivul este să pună pe picioare banca dezvoltată de omul de afaceri Dorinel Umbrărescu din poziţia de director general, ceea ce îi lasă destul de puţin timp pentru cele două pasiuni ale sale, colecţionarea de vin şi de...scoici.

Bancherul are o colecţie impresionantă de aproximativ 8.500 de stice de vin, pe care a început să o strângă imediat după Revoluţie, pe când era primar, după ce la rugămintea unui prieten ce investea într-un hotel privat, a căutat sticle vechi de vin. A fost primul moment în care a descoperit caracteristicile licorii lui Bachus. Se declară un colecţionar de suflet şi spune că vinul ar trebui băut în cele mai plăcute momente ale vieţii, dar niciodată pentru alcool.

„Vinul nu se bea niciodată de unul singur, pentru că are o dimensiune socială importantă. Se bea întotdeauna cu poveşti alături, ceea ce îi dă o dimensiune intelectuală. Se bea întotdeauana cu plăcere, ceea ce îi dă o dimensiune umană, o bucurie de a trăi.“

În colecţia lui Burduja fiecare sticlă are povestea ei, care începe cu vinurile din 1932 ce aparţin şi colecţiei Casei Regale a României, vinuri din Spania din 1938, vinuri din perioada imediat postbelică, din podgorii româneşti dispărute după ce au fost puse la pământ de Ceauşescu. Acestea din urmă sunt cele mai dragi bancherului care recunoaşte că dintre vinurile româneşti preferatul său este Busuioaca de Bohotin, dar nu cel care se comercializează astăzi, ci adevărata Busuioacă de Bohotin care se găseşte într-o cantitate extrem de mică în cadrul unei plantaţii datând de pe vremea lui Ştefan cel Mare în cadrul episcopiei Huşilor.

„Mă număr printre extrem de puţinii şi fericiţii deţinători de Busuioacă de Bohotin veritabilă“, spune Burduja, care se grăbeşte să adauge că diferenţa dintre un vin veritabil şi un vin industrial este diferenţa dintre o operă de artă originală şi reproduceri.

„Vinul nu este ceva ce tipăreşte bani. Ca şi in banking, investiţia în vin cere răbdare, calificare, rafinament“. De aceea, pentru Marinel Burduja, atât vinul, cât şi bankingul înseamnă artă.

Pentru a-şi păstra colecţiile a creat două pivniţe speciale, după metode tradiţionale: realizate din piatră, sub pământ. Deşi au apărut tehnologii noi, cu spaţii cu temperatură controlată, Burduja s-a gândit că dacă de sute de ani vinul se păstrează în astfel de beciuri, de ce să schimbe acum reţeta. Iar modul în care este păstrat vinul face diferenţa între o licoare fără preţ sau un lichid inutil.

„Lucrul cel mai important ce trebuie ştiut despre un vin este că acesta este viu. Se naşte, are o tinereţe, o maturitate, se poate îmbolnăvi şi în final moare. Are o istorie a vieţii proprii şi  o mulţime de secrete. Temperatura de păstrare, lumina, calitatea dopului, 1.000 şi 1.000 de motive pentru care un vin poate să fie excepţional sau foarte prost. Vinul care depăşeşte 50-60 de ani de obicei nu se mai desface pentru că nu ştii ce găseşti înăuntru“.

Recunoaşte că a băut vinuri grozave din 1953 nu întâmplător (dând astfel un indiciu asupra vârstei sale), care se păstrează în condiţii excepţionale.

Din familie a moştenit o tradiţie care spune că atunci când se naşte un copil se pune vin la păstrare pentru nuntă, iar în momentul în care fiecare dintre cei doi copii s-a căsătorit, la nuntă a fost servit vinul din anul în care s-a născut.

Dar un vin bun, un vin vechi, se desface de fiecare dată când inima o cere, mai spune bancherul.

„Vinul este întotdeauna ochiul inimii. Când inima îţi spune că trebuie să bei un vin bun, bei un vin bun. Dacă de exemplu se naşte cineva în familie este un moment să bei un vin foarte bun. Dacă vine copilul care lucrează la Washington la Banca Mondială, găsesc de fiecare dată o seară în care beau o sticlă de vin cu el.“

Cum toţi prietenii ştiau despre pasiunea sa de a colecţiona vinuri, nu i-a fost greu să strângă colecţia, de care nu a avut prea mult timp să se ocupe în ultima perioadă mai ales după ce criza s-a făcut simţită.

Pentru Burduja a colecţiona vin înseamnă să se pregătească permanent, să citească şi să deguste. Acceptă cu plăcere invitaţiile unor producători la degustări, deşi recunoaşte că este destul de selectiv când face acest lucru.

„Vinurile noi, cu foarte puţine excepţii, nu-mi plac, deoarece sunt rezultate din industrie, nu din inima producătorului. Vinul trebuie produs întotdeauna de cei care au bani nu de cei care investesc astfel încât să scoată bani. Sunt extrem de puţine vinuri din producţia de astăzi care cred că vor avea un viitor în ţară. Dacă vă uitaţi în statistici, o să constataţi că sunt sute de varietăţi care au o viaţă de doi-trei ani, ceea ce pentru vinuri este un indicator de non-calitate.“

Dacă nu puţini sunt cei care cunosc pasiunea lui Burduja pentru vinuri, nu la fel de celebră este colecţia sa de câteva sute de scoici.

„Probabil că am una dintre cele mai frumoase colecţii de scoici din ţară pentru că îmi plac întotdeauna lucrurile pe care le dăruieşte Dumnezeu. Scoici colecţionez de foarte mulţi ani. Peste tot unde am avut şansa să merg în lume am adus cu mine o bucată din frumuseţea pe care Dumnezeu a lăsat-o.“

În timp ce sticlele de vin stau bine ascunse în cele două pivniţe, scoicile au invadat casa, dar şi o mică parte din birou. Spune că are şi scoici gigant de 3-4 kilograme, pe care le-a adus în braţe, pentru că „sunt lucruri preţioase, care dezvăluie frumuseţi pe care nu le bănui.“

La cât îşi evaluează cele două colecţii?

„Nu aş vinde nicio sticlă de vin niciodată, după cum nu aş vinde vreo scoică. Pentru mine valoarea în expresie bănească este irelevantă. Sunt lucruri pe care vreau să le las copiilor mei, pe care mi-ar plăcea să le ştiu apreciate peste nişte ani.“