Un bancher şi un publicitar ajung întâmplător într-un weekend de septembrie în satul transilvănean Criţ şi se îndrăgostesc pe loc de o casă construită în 1780. Îşi lasă viaţa de la oraş şi joburile stabile pentru a se muta la ţară, în inima României. Acolo sunt şi astăzi, zece ani mai târziu. Pare un scenariu de film, însă de fapt este o poveste cât se poate de românească.
„Istoria casei a fost scrisă cu mult înainte să o aflăm noi, dar ne place să credem că în cei zece ani de când este a noastră am adăugat şi noi puţin la ea. Acum, când ne gândim în urmă, ne dăm seama că nu noi am ales casa, ci casa ne-a ales pe noi“, povesteşte Mihaela Ghiţă, coproprietarul Casei cu Zorele. Ea şi soţul său Tibi sunt născuţi în Braşov şi toată viaţa au locuit la oraş, unde se dedicau carierei. Ea era director de bancă, iar soţul său avea o firmă de publicitate
Era un week-end de septembrie, în 2006, când se aflau pe şoseaua ce leagă Braşovul de Sighişoara şi au (re)văzut în depărtare un sat cu o biserică cocoţată pe un deluşor, cu casele cuminţi adunate în jurul ei. „Până atunci, cutreieraserăm lumea în lung şi-n lat minunându-ne de frumuseţile ei. Dar uite ce frumuseţe aveam chiar la noi acasă“, îşi aminteşte antreprenoarea care de zece ani s-a mutat în satul Criţ, unde a restaurat şi apoi a deschis porţile Casei cu Zorele, o casă tradiţională transilvăneană care aminteşte de pensiunile agroturistice din Provence sau Toscana. Este la fel de primitoare, de rustică şi îşi poartă bine vârsta. Nu de alta, dar are peste două secole.
„Am intrat în sat şi eram fascinaţi de căsuţele vechi dar cu faţadele frumos restaurate. Ne plimbam încântaţi de ceea ce vedeam.“ Acum, după aproape zece ani, cei doi antreprenori spun că a fost soarta cea care i-a adus aici, dar în acel moment au fost doar bunăvoinţa şi volubilitatea omului de la ţară care, văzând nişte străini în sat, s-a oprit lângă ei şi le-a povestit despre aceste case frumos pictate. Aşa au aflat de prinţul Charles al Marii Britanii care, fascinat de aceste locuri încă neatinse de modernitate a dorit să le păstreze farmecul. Prinţul are la rândul său mai multe proprietăţi şi mai multe case în zonă, la Viscri şi la Valea Zălanului.
„Şi din vorbă în vorbă, săteanul ne-a întrebat dacă nu vrem să cumpărăm o casă. Ştia el că femeia care locuia singură la Criţ 189 vinde. Nici vorbă de cumpărat, am spus noi, dar am fi curioşi să vedem cum arată o gospodărie săsească.“ Aşa a început totul. A fost ca şi cum ar fi intrat într-o poveste de-a bunicii, într-o casă unde îşi petrecuseră vacanţele de vară în copilărie.
În câteva luni au cumpărat casa, au renunţat amândoi cu mare uşurinţă la ceea ce făceau înainte şi au pornit restaurarea, un proces de lungă durată. Au vrut să reînvie atmosfera de acum sute de ani şi au reuşit. „N-am avut specialişti constructori, era în plin boom imobiliar, nimeni nu se încurca în 2007 cu fineţuri ca restaurările. Cum să te chinui cu var şi nisip când există gletul şi lavabilul.“ Atunci au apelat la meşterii din sat care încă mai ştiau să lucreze cu materiale tradiţionale. Cei doi antreprenori au fost la rândul lor şi muncitori, şi designeri.
Au restaurat casa aşa cum au simţit ei, au înlăturat toate elementele de modernitate, respectiv betonul din curte, terasele închise cu geam, unele ferestre, şi au recondiţionat tot ce a fost posibil. De la ferestre, obloane şi uşi, la podele, grinzi, sobe şi verande, păstrându-le chiar şi culorile originale. „Uitasem să spun că unele dintre ele sunt de la 1780, de când este casa.“ Pentru a completa opera au construit şi un cuptor de pâine după modelul unuia din acele vremuri de demult. Mobilierul este în mare parte făcut de un tâmplar din zona Mureşului după desene date de Tibi Ghiţă, fiind apoi pictat de un tânăr artist plastic. „Avem şi câteva piese vechi de peste 100 de ani.“
Au considerat că bucătăria şi băile trebuie să inspire siguranţă musafirilor, de aceea în acele spaţii au îmbinat confortul modernismului cu elementele de design inspirate din specificul local.
Sufrageria este plină de dulăpioare, o sofa de catifea de la 1912 şi are tavanul cu casete de lemn şi grinzi vechi de când e casa. „Dacă mă întrebaţi, acesta este locul cel mai important din casă, unde fiecare lucru are o poveste şi unde se întâlneşte toată lumea.“
Sufrageria găzduieşte şi tablouri pictate de unchiul proprietarei, care pe la 1960 era fochist pe locomotivă, dar şi tablouri pictate de musafiri ai casei, pictori amatori sau consacraţi din întreaga lume. Covoarele şi cuverturile sunt ţesute de bunica Mihaelei Ghiţă şi de străbunica soţului său, un tablou cu unii dintre proprietarii casei a fost găsit în pod, iar alte obiecte au fost adunate de prin sat. În vara lui 2008 a venit şi momentul când Casa cu Zorele şi-a deschis porţile. „Soarta, sau norocul, spuneţi-le cum vreţi, a făcut ca primii noştri musafiri să fie opt tineri entuziaşti de la o importană firmă de publicitate. Le-a plăcut, au vorbit despre noi, au revenit cu alţi prieteni şi aşa gheaţa a fost spartă.“
Pe atunci, faptul că gazdele erau prezente tot timpul în preajma musafirilor, gătind, servindu-le masa, spunându-le povestea fiecărei reţete de la bunica sau de la femeile mai bătrâne din sat, povestindu-le despre istoria satului şi a locuitorilor de odinioară precum şi a celor de acum, sugerându-le ce pot să viziteze sau să facă în timpul sejurului la noi, era o noutate. „Pentru noi a devenit un mod de viaţă.“
Mihaela Ghiţă îşi aminteşte că în momentul în care ei au venit în Criţ, nimeni, sau aproape nimeni nu ştia ce frumuseţi se ascund în jurul acestui sat. Nimeni nu vizita biserica fortificată din Criţ, toată atenţia fiind focalizată spre cea din Viscri, căreia i s-a şi făcut o foarte bună mediatizare. Prinţul Charles a jucat un rol important în cazul acesteia din urmă. „Noi am început prin a sfătui pe fiecare musafir ce ne trecea pragul să viziteze şi biserica noastră, unde se află şi o orgă foarte veche, acum restaurată şi redată unui circuit de concerte.“
Au trecut opt ani de când au deschis porţile casei lor cu zorele (casa chiar este îmbrăcată de zorele în sezonul cald) şi de atunci au găzduit câteva mii de oameni din întreaga lume, din toată Europa, din cele două Americi, Australia şi Noua Zeelandă, Japonia, Emiratele Arabe, dar şi Africa de Sud. „Este surprinzător că unii oaspeţi vin special la Criţ, adică aterizează la Otopeni, închiriază maşina, vin la noi, stau 4-5 zile şi zboară înapoi de unde au venit.“
Şi niciunul nu e dezamăgit, adaugă ea, mai ales că pe o arie de 30 km este o zonă este de o frumuseţe rară, având monumente istorice, vechi biserici fortificate, natură nealterată, cu vieţuitoare şi flori care nu se mai găsesc nicăieri în Europa. Mai mult, împrejurul satului sunt 70 km de piste de biciclete ce străbat dealuri, păduri şi livezi, legând Criţ de satele alăturate. „La noi în curte în luna august sunt licurici. Mai mult, nu foarte departe este un stejar bătrân de 1.000 de ani, de care puţini ştiu.“ Mulţi dintre musafirii casei vin ţintit să studieze plantele, animalele sau păsările, mai ales după ce Lonely Planet, biblia oricărui călător avizat, a poziţionat Transilvania pe locul întâi în topul celor mai bune destinaţii ale anului. Şi acesta este doar începutul.
