Frédéric Lamy, francezul care se află în fruntea operaţiunilor locale ale retailerului din Hexagon Leroy Merlin, a venit în România pentru prima dată în 2012. Câţiva ani mai târziu avea să revină pentru business, fără să ştie că România avea să-l cucerească fără drept de apel. Este, printre altele, absolvent al Universităţii din Pennsylvania, al unui program de management la London Business School, dar şi al Harvard Business School, în Statele Unite ale Americii. S-a plimbat mult prin lume şi încă nu şi-a terminat lista de destinaţii pe care vrea să le vadă. Când iese din costumul de CEO, se îmbracă în haine de bucătar, de turist sau de pasionat de maşini. Călcâiul lui Ahile... Pardon, al lui Frédéric Lamy poartă numele ciocolatei care se ascunde tot timpul în biroul lui şi de care nu se poate desprinde.
Un weekend perfect pentru mine înseamnă să mă odihnesc, după ce, în timpul săptămânii, merg destul de târziu la culcare, aşa că în weekend trebuie să-mi reîncarc bateriile. Într-un weekend ideal, am ocazia să fac sport, fie că este vorba despre înot sau despre tenis.
Ocazional, gătesc. Îmi place să fac raţă la cuptor, cu legume, însă reţeta e secretă, nu pot s-o dezvălui. Ingredientele le cumpăr de la Obor, tot în weekenduri. După o cină delicioasă, îmi place să fumez una-două ţigări, deşi nu pot spune că sunt un fumător înrăit. Aş spune mai degrabă că sunt un om simplu, cu plăceri simple.
Obiceiul gătitului l-am moştenit de la bunicii mei din partea tatălui, care erau patiseri. În plus, sunt francez, pentru poporul nostru bucătăria este foarte importantă. Sunt amator de deserturi, totdeauna în biroul meu vei găsi ciocolată, fără excepţie. Sunt nebun după ciocolată!
Deşi sunt francez, iubesc Marea Britanie. Descrierea de pe contul meu de Instagram spune că sunt «British car lover» (pasionat de maşini britanice – trad.), chiar dacă nu sunt un expert în lumea automobilelor. Prima maşină de acest tip pe care mi-am cumpărat-o este aproape de vârsta mea, are peste 50 de ani. O bătrână doamnă, aşa cum îmi place să o numesc. Este produsă în 1968, iar eu am cumpărat-o anul trecut, de la un doctor român.
Văzusem prima dată maşina prin 2017, cu trei zile înainte ca fiul meu cel mic să vină pe lume. L-am cunoscut pe fostul ei proprietar undeva prin Floreasca, am vorbit, mi-a spus că este doctor şi ne-am despărţit. Câteva zile mai târziu, tocmai el avea să ajute la naşterea fiului meu. Şase luni mai târziu, m-a sunat să-mi spună că, dacă vreau, îmi vinde mie maşina de care mă îndrăgostisem. Aşa am ajuns să o cumpăr. Reuşesc să mă plimb cu ea doar la sfârşit de săptămână, prin Bucureşti.
Există însă şi weekenduri în care călătoresc mai departe de Capitală, fie în România, fie în străinătate. Iubesc aeroporturile, unde roiesc mii de persoane şi mereu mă gândesc că sunt oameni care merg să-şi urmeze visurile. Misterul care planează în jurul ideii că nu ştiu unde urmează să ajungă oamenii pe lângă care trec mă fascinează.
Cam o dată pe lună merg în Franţa, acolo unde mă aşteaptă trei dintre copiii mei. Al patrulea, mezinul, este cu mine în Bucureşti. Am o casă în Pays Basque (regiune din sud-vestul Franţei, aproape de graniţa cu Spania – n. red.), unde iubesc să merg. Alteori revin în Saint Jean de Luz, oraşul meu natal, locul unde mă relaxez complet şi mă detaşez de ritmul meu de zi cu zi. Îmi place să stau acolo şi să citesc.
Apropo de cărţi, problema mea, dacă o pot numi astfel, este că încep mai multe deodată. Acum, de pildă, citesc o carte despre Orientul Mijlociu şi încă una despre Dubrovnik (oraş din Croaţia – n. red.). Sunt de părere că, atunci când călătoresc, trebuie să ştiu foarte multe lucruri despre ţara în care merg încă dinainte de a pleca.
Pasiunea pentru cărţi o am de mic, am început să citesc la vârsta de trei ani. Nu pot să arunc cărţi, îmi este absolut imposibil. Îmi amintesc că, la un moment dat, mama a vrut să arunce nişte cărţi ca să facă loc în casă, iar eu i-am spus că nu se poate. Sunt cărţi, aşa ceva nu poţi arunca!
Aşadar, citesc înainte de a călători undeva. Cea mai grozavă destinaţie în care am mers până acum este Australia. Am plecat singur acolo, pe când aveam 25 de ani şi mă aflam între două joburi. Am mers la o agenţie şi le-am spus celor de acolo: «Acesta este bugetul pe care îl am. Daţi-mi cea mai depărtată destinaţie în care pot ajunge!» Şi aşa am ajuns în Australia. Am stat o lună acolo, în ţara aceea cu munţi, cu mare, cu animale, de toate. M-a îndurerat foarte tare ce s-a întâmplat recent din cauza incendiilor de acolo.
Ca destinaţii aflate pe lista de dorinţe, pot menţiona Argentina, dar şi Chile şi Peru, cu Macchu Picchu. În Brazilia am stat o perioadă mai lungă la un moment dat. Japonia este o ţară în care mi-ar plăcea să ajung cândva, dar poate mai spre sfârşitul vieţii, nu e o prioritate acum. Vreau, în schimb, să descopăr Namibia. Şi m-aş întoarce oricând în nordul Thailandei, în Chiang Mai, un oraş care sintetizează perfect atmosfera asiatică.
