Vremea lui „hai să facem un grătar” s-a cam dus.
După ’89 două impulsuri ne aruncau în maşini şi ne împingeau către ieşirile din oraşe, la munte, la ţară, la pădure, la iarbă verde, la mare, la râu, oriunde, doar să „facem un grătar”.
Primul, ţinea de apariţia bruscă a cărnii în galantar. Cefe, coaste, mititei, cârnaţi... toate bunătăţile deodată. Până şi cei care nu fuseseră chiar lipsiţi de aprovizionarea cu carne în timpul crizei ceauşiste, tot nu avuseseră cum să se bucure aşa, în văzul tuturor, de grătare sfârâind indecent şi... periculos in epocă. Carnea se gătea discret, chiar dacă mirosul se-ntindea pe casa scării sau refuza să se ridice prea mult peste curtea vecinului.
Grătarul. O bucată grea de fier, circulară, o calotă cu nişte rizuri geometrice cărora le depistai logica în urmele maronii de pe friptură. Se punea pe aragaz. Şi, aproape fără excepţie, rămânea fără mânerul de lemn, chipurile, protecţie pentru utilizator.
Al doilea impuls – nevoia de spaţiu. Evadarea din „bloc”, dorinţa de a schimba bucătăria strâmtă cu fum înecăcios, prin care abia mai răzbătea lumina neonului, cu aerul liber, muzică şi grup mare de prieteni adunaţi în jurul „noului grătar” de după revoluţie. Cu toţii am trecut prin asta. La pescuit, la malul mării, la casa vreunui prieten de la ţară, la vila de protocol a nu ştiu cărei instituţii, „redată” (pentru scurt timp) poporului, în coasta munţilor, s-au născut primele idei pentru casele noastre „de la ţară”, pentru vila în care ne vom muta, pentru casele de vacanţă şi, foarte sigur, aceste experienţe au legat încă zeci de weekenduri similare.
În primele două decenii ale libertăţii, grătarul şi voia bună au fost argumentul principal (chiar dacă nu rostit explicit) în construcţia caselor din afara oraşului (şi câteodată, şi din interiorul lor).
La munte, mii de vile se ridicau pentru cei care aveau „stare”, dar şi pentru cei care-şi închiriau porţia de voie... bună. Teoretic, aşa se „construia” turismul, agroturismul. Şi cartierele „rezidenţiale” de la periferiile oraşelor.
În scurt timp, ce era evadare în aer liber, a devenit înghesuială şi... loc comun.
Toata lumea are grătar, cu carnea „mai uşurel că nu face bine” şi uite cum „turismul” a murit în cele mai multe locuri, extem de accesate acum 10-20 de ani.
Ce-mi veni să vorbesc despre un lucru pe care-l poate înregistra toată lumea?!
Detectarea riscului ca turismul viticol, oenoturismul, să moară înainte de a se naşte.
Mă sperie lipsa unei proiecţii clare, complete, avangardiste, care să ţină seama de împlinirile şi de eşecurile altor ţări, lipsa unei viziuni în care să fie luate în seamă dorinţele celor care nu se mulţumesc doar cu un grătar.
Şi, parcă n-aş vrea să văd cramele aşa cum sunt „vilele” de la munte: cu viaţă în ele doar de Crăciun şi (uneori) de Paşte.
1. SERVE Ceptura - Cuveé Guillaume 2015
2. Crama Delta Dunării, La Sapata - Fetească Neagră 2018 Ediţie Limitată, Organic Farming
3. UNICOM PRODUCTION, Iacob – Cabernet Sauvignon & Fetească Neagră 2016
1. SERVE Ceptura - Cuveé Guillaume 2015
Cred că vinurile de la Serve au fost cărate – de-a lungul timpului - în mii şi mii de bagaje de cală, purtate peste mări şi ţări. Un export interesant.
Vinurile SERVE erau duse cu drag, dar şi cu siguranţa că „nu greşeşti”, cu mândria că „uite ce avem şi noi, în România”.
Şi dacă s-ar fi oprit la vinurile care au făcut atât de mulţi oameni fericiţi, care au adus pe drumul cel bun către vinul de calitate pe mulţi dintre noi, şi tot s-ar cuveni să punem o stea SERVE pe un Wall of Fame al oenologiei româneşti.
Dar, din fericire, legendara casa de vinuri a continuat visul fondatorului Guy de Poix, de a scoate noi vinuri „d’exception”.
Acum... Pinot Noir. Tocmai ce spusesem săptămâna trecută că e greu cu soiul ăsta la noi şi că se numără pe degetele de la o mână expresiile reuşite vinicole autohtone. Ei bine, cu Cuveé Guillaume, începem numărătoarea: unu!
Supleţe atletică, rezistenţă temporală.
Feteasca Neagră din asamblaj nu schimbă caracterul elegant de Bourgogne dar, cu siguranţă, îi ţine muşchii încălziţi.
În pahar, îmbrăcat ca în tuxedo, arată bine, miroase bine. Plenipotenţiar în seratele elegante, cu muzică care lasă semne luminoase pe suflet şi cu dialoguri în demi-voix.
2. Crama Delta Dunării, La Sapata - Fetească Neagră 2018 Ediţie Limitată, Organic Farming
Ştiu povestea acestui producător încă de pe la începuturile aventurii viticole. Am scris în cartea Cramele din România despre efortul de a face agricultură organică. E greu, spre foarte greu. Lucrurile s-ar mai putea schimba în bine dacă „valul” celor care lucreaza „bio”, „eco” ar fi mai mare. Dar, într-un raport al American Association of Wine Economists (AAWE) găsim că România, în 2017, avea o suprafaţă foarte mică dedicată viticulturii organice. În procente: 1,2% din suprafaţa cu viţă-de-vie a ţării.
Ocupăm locul 32 în clasamentul celor care sunt implicaţi în această activitate. Nu suntem ultimii. Mai exista după noi Rusia, Azerbaijan, Albania... Veşti „bune”, nu?!
OK. Această Fetească Neagră (să observaţi intensitatea culorii) va fi băută nu doar de către cei care caută neapărat certificarea „verde” ci, în egală masură, şi de cei care găsesc în notele mai coapte ale sudului, plăcere şi... provocare.
Dat fiind şi alcoolul puternic (14%), toate contururile gustative şi olfactive ale vinului sunt puternice. „Aparatul gustativ” reţine o gamă neobişnuită de arome secundare care se „traduc” prin cuişoare, coptură, peltele.
Nu e simplu sa te împrieteneşti cu acest vin dacă eşti grăbit. Dar nici stocul nu ajunge pentru toată lumea...
3. UNICOM PRODUCTION, Iacob – Cabernet Sauvignon & Fetească Neagră 2016
E tare subtextul cu „scara lui Iacob”. Cine îndeplineşte poruncile divine poate vedea mai mult decât muritorii de rând.
Vinurile lui Dan Balaban (şi ale winemaker-ului Bogdan Costăchescu) poartă mesaje criptate.
Aceste vinuri au punctat de cele mai multe ori la capitole care încep cu „cel mai bun”.
Nimic nu e întâmplător. Cu talent şi ştiinţă, producătorul din Ceptura ne provoacă să înţelegem altfel „in vino veritas”. La fel cum nici una din marile cărţi ale lumii nu se lasă descifrată la o lectură „în diagonală”, nici vinurile Davino/Unicom nu relevă „adevărul” fără ca degustătorul să se conecteze la materie prin propria-i reţea neuronală.
Eu nu ştiu cum aş fi reacţionat în locul lui Iacob în deşert, văzând cum îngerii urcă şi coboară pe scară, dar sunt sigur că, având o sticlă de Iacob, aş fi îndrăznit să intru în vorbă cu ei.
P.S. Îmi spune, la un moment dat, un dentist: „Domnu’ Păduraru, ştiţi, să nu vă speriaţi... eu vorbesc cu dinţii când lucrez. ...credeţi că e grav?!”
”Nu”, zic eu, ”grav ar fi dacă v-ar şi răspunde...”
